viata bate filmul, dar ce se intampla daca viata ta pare desprinsa din filmul altuia? acele momente care, desi te au ca protagonist, par sa se deruleze in fata ta ca niste secvente paralele si independente existentei tale. acele momente la care nu te-ai gandit niciodata ca ai putea sa participi, acele situatii pe care nu te-ai fi imaginat vreodata sa le infrunti. acele momente in care, auzind ca altcineva le traieste, ai plecat capul de rusine, jena, tristete, umilinta, sau dimpotriva, admiratie, stima, uimire in fata persoanei respective, pentru ca apoi sa ridici capul si sa-ti continui drumul. si totusi, ce faci atunci cand aceste lucruri ti se intampla tie?

nu exista om fara regrete. atunci cand pierdem ceva de o anumita insemnatate, realizam in ce masura ne-ar fi stat in puteri sa intervenim, inainte de a-l pierde. atunci cand dormi prea mult, intarzii la gara si pierzi trenul spre mare. regreti ca te-ai trezit tarziu, dar iei aminte pentru data viitoare. un lucru il conditioneaza pe altul, dar totusi, in ce masura? si apoi, viata nu e doar o vacanta in care trebuie sa prinzi trenul spre mare.

n-o sa dau niciun nume in aceasta postare, n-o sa fac nicio referire exacta. asa, tot mai multa lume se va regasi in situatiile astea.

sunt momente in care mi-as fi dorit sa cunosc o persoana cu mai mult timp inainte. sau sa o cunosc in alte circumstante. sau sa o cunosc mai bine. uneori, iti doresti sa comunici cu o persoana mai mult decat esti capabil sa o faci. uneori simti ca ai avea ceva de spus fata de persoana respectiva, ceva ce ar putea sa creeze o relationare, o emotie spirituala sau macar o sclipire. te gandesti ca o vorba buna, impartasirea unor ganduri, o confesare personala, o aprobare, o imbratisare, un zambet ar face diferenta. uneori, ti-ai dori ca anumite persoane sa stie ce gandesti, sau doar ca te gandesti la ele.

aici este marea greseala a omului contemporan. el prefera sa se refugieze in cotidian, in rutina, in banal, in pretext, prefera sa nu se gandeasca, alege sa se complaca in mediocritate si indiferenta si isi reprima intentiile si gesturile de comunicare. de comuniune. nu fac niciun pas si atunci cand observa ca sunt pe cale sa piarda ceva, se intreaba de ce nu au avut curajul sa deschida gura, sa deschida inima atunci cand au avut ocazia. sau poate nu au avut ocazia, dar ce conteaza? viata asta nu trebuie sa fie o conventie. viata asta nu trebuie sa fie resemnare si apoi regret, ci initiativa si apoi puterea de a merge mai departe. mi-as dori ca tot mai multi oameni sa poata sa-si sustina atat punctul de vedere cat si sentimentele, sa fie apti si dornici de a comunica si relationa.

pentru ca viata asta oricum nu e infinita. iar timpul are o tendinta enervanta de a trece pe neasteptate. atunci, nu e pacat sa neglijam ce gandim, sa inchidem un ochi si sa trecem prin viata pur si simplu, fara artificii spectaculoase, fara emotii, fara bucurii? fericirea e atat de simplu de realizat. doar ca de cele mai multe ori suntem prea ocupati cu micile lucruri neimportante ca sa o vedem.

dar ce se intampla in situatiile in care puterea interioara si exterioara ne sunt puse la incercare? situatiile despre care am vorbit la inceput. cand totul pare sa se naruia chiar sub ochii nostrii, iar noi, in umilinta limitelor noastre de muritori, nu gasim alta solutie decat sa ne punem intrebari. sincer, habar nu am. cuvintele incurajatoare si motivationale sunt absolut de prisos in astfel de situatii. si da, exista situatii in care solutia este atat de greu de gasit incat nu exista (pentru ca orice actiune a noastra este, din pacate, rezultatul unor formalitati). si totusi, o lupta pierduta nu inseamna infrangerea unui intreg razboi...

acum, ca te-ai gandit mai bine, si poate chiar ai trait un moment dificil care ti-a pus la incercare limitele si ti-a zguduit un pic firea, nu e pacat sa stii ca viata, cu atatea bucurii, a trecut pe langa tine si tu ai stat tot timpul asta pe net, citind bloguri? du-te, fa ceva util, frumos, politicos. spune cuiva ca iti lipseste, ca il iubesti, ca te gandesti la el. arunca un zambet la nimereala pentru ca din esecuri sau greutati, in final, nu ne va salva nimeni, decat noi insine. si ar fi bine sa o facem intr-un mod glorios.