... mă aflu într-o situaţie foarte ciudată. M-am gândit de multe, de foarte multe ori dacă să încep din nou să scriu pe blog şi, în special, dacă să mă reapuc să scriu pe ăsta. A trecut aproape un an şi jumătate de la ultima postare şi, fără să încerc să recitesc vreun rând din cele scrise pot să fiu convinsă că multe din lucrurile pe care le susţineam tare şi răspicat atunci nu mă mai reprezintă. Printre acestea, ideea că omul nu se schimbă, mi-a fost infirmată iremediabil. Nu mă interesează cum sună, validitatea afirmaţiei este acum foarte vie în sufletul meu: adevărul este că m-am schimbat enorm în ultimii ani, poate de la minut la minut, de la lună la lună, iar între ani s-au instalat prăpastii. Nu cred că asta denotă neapărat o inconstanţă încă infantilă, ci mai degrabă întăreşte faptul că, în această perioadă a vieţii, cu o certă marjă care variază de la individ la individ, caracterul uman se conturează în cele mai profunde straturi şi ... se... maturizează. Proces dinamic. Nu mă consider pe deplin matură aşa cum, de altfel, văd oameni trecuţi de mult de perioada de care vorbesc şi care par să nu-şi fi găsit încă o stabilitate emoţională şi o demnitate comportamentală. Dar un lucru este clar în ceea ce mă priveşte... nu mai gândesc aceleaşi lucruri, nu mai am aceleaşi convingeri, nu mă mai preocupă aceleaşi probleme de la o perioadă la alta şi uneori, privind înapoi, îmi pare chiar... că aş fi o cu totul altă persoană.
De aceea am ezitat de prea multe ori până să iau o hotărâre în ceea ce priveşte blogul de faţă. De multe ori simţeam nevoia să scriu un articol dar până ajungeam la calculator îmi alungam iniţiativa şi îmi spuneam că nu are rost. Poate că nu are rost să scriu, poate nu pe blogul ăsta, poate... nici nu ştiu.
Lumea e aşa, de multe ori. Întotdeauna se găseşte altceva de făcut, ceva care să implice mai mult corpul şi mai puţin spiritul. Nu aţi simţit de multe ori că aţi avea ceva în voi, o materie brută, neprelucrată, dar care ar putea lua o formă aproape artistică şi care v-ar face să vă simţiţi că împărtăşiţi ceva cu lumea? Şi nu de tot atâtea ori v-aţi descurajat singuri spunând că sunt prostii şi că nu are niciun sens, şi aţi alungat orice gând cu o activitate cotidiană? Eu... am trecut de multe ori prin asta.
Şi până la urmă, ce rău face un blog? Dacă e neinteresant, nu-l citeşte nimeni şi gata. Mereu am susţinut că orice tendinţă creatoare (nu neapărat creativă) a spiritului ar trebui susţinută cu orice preţ pentru că face un bine individului şi, uneori, poate provoca un sentiment de bine şi altora. Dar nu a fost prima dată când nu m-am ţinut de propriile sfaturi.
M-am hotărât să mă reapuc să scriu, când îmi vine, pe blogul ăsta. Şi ce dacă e atât de vechi? Şi ce dacă multe din postări nu mai sunt valabile? Până la urmă tot eu le-am scris, într-un moment al vieţii mele, şi nu ar trebui să-mi fie ruşine de ceea ce gândeam. E un sentiment ciudat, încercat pe alocuri de jenă, ca atunci când descoperi o poză veche în care aveai o coafură îngrozitoare şi cu 10 kg mai mult, sau când găseşti sub teancuri de haine o rochie pe care nu-ţi poţi imagina cum ai putut să o porţi vreodată, sau când prietenii de-o viaţă îţi povestesc nişte momente în care refuzi să crezi că ai fost protagonist. Dar, în final, demn este să accepţi aşa cum ai fost, fără să-ţi fie ruşine şi, dacă ţi se pare că ai fost mai rău, înseamnă că acum ai ajuns mai bine, iar orice progres este o reuşită.
Aşa că, dacă trecutul meu merita o a doua şansă, cu siguranţă şi blogul acesta o merita. Cred că alegerea de a nu îl şterge şi a începe unul nou îmi dă... curaj să o iau de la capăt. O fi lumea virtuală mai uşor de manevrat, dar viaţa reală nu e un joc pe calculator cu ESCAPE şi START NEW, aşa că nu voi încerca să şterg ce nu-mi convine. Voi încerca să creez în viitor pentru răscumpărarea trecutului. Voi încerca să nu mai aştept un an şi ceva până la următoare postare.
Numai o singură dată e a doua şansă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu