nicio etichetă

Nu cred ca lumea asta în care trăim a fost vreodată mai bună, dar sunt convinsă că nu a fost niciodată o mai bună actriţă. Ne plac atât de mult metaforele, încât îmi permit să spun că trăim într-o "fabrică de vise" . Sau de fapt, "de visuri", pentru că asta este forma corectă pentru "iluzii". Dar probabil că "veveriţa_bc" sau cine mai face subtitrări la filmele americane a tradus odată aşa şi asta este tot ce contează...

Încerc să dau o formă coerentă frazelor care-mi ies din tastatură dar e destul de greu pentru că am atâtea de spus ... Am ajuns să aderăm la evenimente virtuale pe facebook, să participăm la sesiuni de "citit în grup" în văzul tuturor, să ieşim cu bicicletele atunci când ne spune Dragoş Bucurenci. Suntem "urbani" sau "clubberi" sau "eco" sau "bloggeri", iar dacă nu suntem în niciun fel, suntem "loseri", hainele noastre sunt "vintage" sau "de designer", ne plac "brandurile" şi tot ce începe cu "ad", doar suntem într-o eră a "advertising-ului", suntem absolut prezenţi în ceainării şi la scurt-metraje şi, eventual, pe la vreun vernisaj pentru că, desigur, arta este cool.

De fapt, suntem nişte snobi ai cuvintelor. Asta susţine mama mea, râzând de mine de fiecare dată când trebuie să fac un eseu pentru facultate. Pentru ea, care a terminat dreptul, într-o eră demult apusă în care acest lucru conta, tot ceea ce noi studiem şi teoretizăm sau ridicăm la rang de cultură sunt doar filozofări fără rost (sau ar fi trebuit să scriu "filoSofări"...). Când ea se luptă pentru argumente ce garantează sau compromit libertatea unui om, o înţeleg perfect că este amuzată de cauzele pentru care luptăm noi cu înverşunare. Şi, având în vedere că este cea mai inteligentă femeie din lume (la fel ca şi mamele voastre), tind să o cred :)

Mi se pare că trăim cel mai paradoxal secol. Atât de mult propovăduim libertatea de alegere, din postura noastră de sclavi în lanţurile unor forme fără fond. Remarc asta tot mai mult în cel mai banal context. De câte ori, când ne întreabă un prieten mai vechi ce am mai făcut, nu înşiruim etichete? Am fost la petrecerea aia la care am fost invitaţi pe facebook. Am fost la un târg vintage. Avea reclame în tot oraşul. Am fost la o chestie artistică, doar a fost la MNAC. Cum de Muzeul de Istorie a României nu are un acronim, dar Muzeul de Artă Contemporană are? Ce-ar mai fi cool? Urban? AH, normal, ne-am cumpărat o bicicletă de-asta cu cadru jos şi cu coş în faţă, cum vezi peste tot în oraş. Şi ne-am plimbat în fustă pe ea. Doar nu era să păstrăm bicicleta sport pe care o aveam şi să ieşim în trening... Doamne... Altfel, dacă nu am făcut niciunul din lucrurile astea, înseamnă că nu am făcut nimic interesant şi răspundem "păi... mai nimic".

De ce nu ne mai entuziasmăm la o plimbare în parc? De ce nu considerăm sportul de dimineaţă o plăcere? De ce nu ne bucurăm să vorbim cu o prietenă la telefon? Şi de când timpul petrecut cu familia, chiar dacă nu e neapărat neplăcut, a devenit o datorie şi nu o formă de distracţie? Dacă în trend este fie să o idolatrizăm fie să o urâm pe Lady Gaga, de ce ne e ruşine să spunem că am scos de sub praf din sertar primul album al Backstreet Boys sau ca ni s-a făcut dor să ascultăm Eminem?

Am coborât ştacheta în ceea ce priveşte idealurile noastre. Admiraţia noastră nu îi este atribuită unui preot care oferă sprijin sufletesc unor mase de oameni neajutoraţi. Nu, dacă doctrina modernă spune că Dumnezeu nu are nume şi nici religie, atunci blamăm Biserica pentru că este "fake". Dar Biserica încă oferă atâtor persoane un fundament în viaţă şi o bază teoretică, în timp ce baza noastră teoretică este fluctuantă şi instabilă. Şi atunci... cine este de fapt "fake"? Nu oferim admiraţie nici doctorului chirurg care a prelungit viaţa bunicilor noştri bolnavi de cancer şi a atâtor alţi bunici, părinţi, prieteni... Cu atât mai puţin preţuim şi respectăm profesorul care a fondat disciplinele în care ne dăm atât de "connaisseurs". Nu ne pierdem vremea sensibilizându-ne inutil, în schimb am visa să putem să-i scriem pe blog lui Tudor Chirilă, susţinem tare şi răspicat cât ne place Mihaela Rădulescu şi considerăm artistic decorul din Gaia. Vânăm toată recunoaşterea asta socială şi aşteptăm să fim confirmaţi pe o scenă unde defilează numai... etichete. Îmi pare rău că am ajuns să o citez pe Andreea Bălan spunând că "ne hrănim cu aparenţe". Iar acum, jumătate din cei care tocmai au citit asta se vor preface că nu ştiu despre ce cântec este vorba. Pentru că eticheta nu le permite să ştie.

Acesta nu este un articol despre ce e demn să fie valorizat şi ce nu. Am adus în discuţie comparaţia cu valorile autentice doar pentru contrast. Păcatul este că criteriul nostru de valorificare a coborât atât de mult şi s-a distanţat, în acelaşi timp, la fel de mult de noi şi de adevăratele noastre credinţe individuale, diferite, autentice încât a căpătat universalitate şi se identifică cu cel al altor mii de persoane care poartă aceeaşi etichetă. Păcatul este că din ce în ce mai puţină lume se mulţumeşte să fie fericită cu lucrurile simple, adevărate, fără strop de "glam" pe care le are în viaţa de zi cu zi. O familie fericită, o prietenă adevărată, un băiat care îţi dă fluturi în stomac, un serial preferat, o prăjitură bună, o zi în care să nu faci nimic, o zi în care să redecorezi casa, o discuţie cu o persoană interesantă. Nimic ieşit din comun, nimic care să se înscrie pe lista evenimentelor urbane sau fashion din săptămâna respectivă.

Mă întreb cât de mulţi oameni vor ajunge să fie fericiţi cu propria lor viaţă... neetichetată?

Sex in 2 e ok, sa vezi orasul in 2 e dragut, dar sa vezi Sex and the City in 2 ?...

M-am apucat să urmăresc pe rând cele 6 serii din Sex and the City... împreună cu prietenul meu. Ne place şi este o ocupaţie foarte utilă pentru zilele de peste 40 de grade în care nu poţi să părăseşti incintele dotate cu aparat de aer condiţionat. Bine, viziunile noastre asupra serialului şi a intrigii sunt... oarecum divergente. Eu o compătimesc pe Carrie pentru aroganţa cu care trebuie să se confrunte din partea lui Big şi mă enervez alături de ea când el se comportă ca un imbecil, în timp ce prietenul meu îi consideră pe el "şmecher" şi pe ea "dificilă". Până ieri când am spus că nu are sens să ne certăm din cauza unui serial şi am impus o nouă regulă: fără comentarii când ne uităm la film. Trebuia, însă, să mă aştept la faptul că MIE îmi va fi cel mai greu să o respect.

Niciodată, dar niciodată nu am suportat bărbaţii aroganţi. Dacă s-ar putea face un clasament şi dacă ar putea fi puşi în balanţă, aproape că i-am preferat pe cei mai ... săraci cu duhul, dar modeşti şi corecţi decât pe cei de calitate superioară şi figuri pe măsură. Pentru mine, un bărbat, oricâte calităţi şi virtuţi ar fi avut, reuşea să le piardă pe toate atunci când trăda un gest sau o vorbă ce-l eticheta automat în biroul de Controlul şi Expertiza Calităţii din mintea mea: AROGANT. Niciodată nu am avut răbdare cu astfel de bărbaţi şi, în momentele de slăbiciune, dacă m-ar fi atras vreodată unul de acest gen, îmi interziceam să mă gândesc la el sau să interacţionez cu el. Pe scurt, bărbaţi cuceritori ca Big în prima parte a serialului, dar indiferenţi şi lipsiţi de puterea de compromis sau, mai rău, deloc interesaţi de acesta, NU AU NICIO ŞANSĂ ÎN FAŢA MEA.

Dar eu sunt un scorpion încăpăţânat şi orgolios. Ce se întâmplă cu celelalte femei care nu au avut norocul să se nască într-o zodie care să le justifice şi permită stricteţea sau pretenţiile? Nu ştiu dacă menţionează în serial ce zodie este Carrie, dar dă dovadă de multă toleranţă faţă de momentele în care Big, din punctul meu de vedere, ar fi fost descalificat. Ea visează că într-o zi, Big va fi total implicat în relaţie şi, de ce nu, o va cere în căsătorie. Întâmplarea o face ca acest lucru... chiar să se întâmple. Şi, în final, se pare că a meritat efortul... Oare?

Cu toate rochiile de designer şi problemele de Manhattan, cu tot glamour-ul şi agitaţia new-yorkeză, serialul acesta rezonează cu fiecare dintre noi într-un fel sau altul, pentru că monologul interior al lui Carrie se regăseşte de multe ori în conştiinţa confuză a femeilor de pretutindeni. Cât trebuie să aşteptăm? Şi câte ar trebui să permitem? De ce trebuie să alegem întotdeauna între carieră şi viaţa personală? Un bărbat care nu satisface condiţiile ar trebui eliminat din prima sau toleranţă şi răbdare sunt cuvintele cheie pentru construirea oricărei relaţii? Dacă, în final, Big nu o cerea de nevastă? Care e vârsta la care compromisul în favoarea unei relaţii ia locul instinctului de autoconservare? De ce fugim atât de mult de dezamăgire şi singurătate? Ce ne poate face pe deplin fericite?

Şi tristeţea cea mai mare este că nu există un răspuns universal pentru aceste întrebări. Uneori, tristeţea şi mai mare este că nu găsim nici măcar un răspuns personal, individual pentru ele. Uneori nu suntem în stare să spunem cum ne-ar fi mai bine. Iar când ne dăm seama, de multe ori este prea târziu...

Dar până să ajungem la o asemenea concluzie decisivă, ne rămâne drumul până acolo. Sexul şi oraşul.

A doua şansă

... mă aflu într-o situaţie foarte ciudată. M-am gândit de multe, de foarte multe ori dacă să încep din nou să scriu pe blog şi, în special, dacă să mă reapuc să scriu pe ăsta. A trecut aproape un an şi jumătate de la ultima postare şi, fără să încerc să recitesc vreun rând din cele scrise pot să fiu convinsă că multe din lucrurile pe care le susţineam tare şi răspicat atunci nu mă mai reprezintă. Printre acestea, ideea că omul nu se schimbă, mi-a fost infirmată iremediabil. Nu mă interesează cum sună, validitatea afirmaţiei este acum foarte vie în sufletul meu: adevărul este că m-am schimbat enorm în ultimii ani, poate de la minut la minut, de la lună la lună, iar între ani s-au instalat prăpastii. Nu cred că asta denotă neapărat o inconstanţă încă infantilă, ci mai degrabă întăreşte faptul că, în această perioadă a vieţii, cu o certă marjă care variază de la individ la individ, caracterul uman se conturează în cele mai profunde straturi şi ... se... maturizează. Proces dinamic. Nu mă consider pe deplin matură aşa cum, de altfel, văd oameni trecuţi de mult de perioada de care vorbesc şi care par să nu-şi fi găsit încă o stabilitate emoţională şi o demnitate comportamentală. Dar un lucru este clar în ceea ce mă priveşte... nu mai gândesc aceleaşi lucruri, nu mai am aceleaşi convingeri, nu mă mai preocupă aceleaşi probleme de la o perioadă la alta şi uneori, privind înapoi, îmi pare chiar... că aş fi o cu totul altă persoană.


De aceea am ezitat de prea multe ori până să iau o hotărâre în ceea ce priveşte blogul de faţă. De multe ori simţeam nevoia să scriu un articol dar până ajungeam la calculator îmi alungam iniţiativa şi îmi spuneam că nu are rost. Poate că nu are rost să scriu, poate nu pe blogul ăsta, poate... nici nu ştiu.


Lumea e aşa, de multe ori. Întotdeauna se găseşte altceva de făcut, ceva care să implice mai mult corpul şi mai puţin spiritul. Nu aţi simţit de multe ori că aţi avea ceva în voi, o materie brută, neprelucrată, dar care ar putea lua o formă aproape artistică şi care v-ar face să vă simţiţi că împărtăşiţi ceva cu lumea? Şi nu de tot atâtea ori v-aţi descurajat singuri spunând că sunt prostii şi că nu are niciun sens, şi aţi alungat orice gând cu o activitate cotidiană? Eu... am trecut de multe ori prin asta.



Şi până la urmă, ce rău face un blog? Dacă e neinteresant, nu-l citeşte nimeni şi gata. Mereu am susţinut că orice tendinţă creatoare (nu neapărat creativă) a spiritului ar trebui susţinută cu orice preţ pentru că face un bine individului şi, uneori, poate provoca un sentiment de bine şi altora. Dar nu a fost prima dată când nu m-am ţinut de propriile sfaturi.

M-am hotărât să mă reapuc să scriu, când îmi vine, pe blogul ăsta. Şi ce dacă e atât de vechi? Şi ce dacă multe din postări nu mai sunt valabile? Până la urmă tot eu le-am scris, într-un moment al vieţii mele, şi nu ar trebui să-mi fie ruşine de ceea ce gândeam. E un sentiment ciudat, încercat pe alocuri de jenă, ca atunci când descoperi o poză veche în care aveai o coafură îngrozitoare şi cu 10 kg mai mult, sau când găseşti sub teancuri de haine o rochie pe care nu-ţi poţi imagina cum ai putut să o porţi vreodată, sau când prietenii de-o viaţă îţi povestesc nişte momente în care refuzi să crezi că ai fost protagonist. Dar, în final, demn este să accepţi aşa cum ai fost, fără să-ţi fie ruşine şi, dacă ţi se pare că ai fost mai rău, înseamnă că acum ai ajuns mai bine, iar orice progres este o reuşită.

Aşa că, dacă trecutul meu merita o a doua şansă, cu siguranţă şi blogul acesta o merita. Cred că alegerea de a nu îl şterge şi a începe unul nou îmi dă... curaj să o iau de la capăt.  O fi lumea virtuală mai uşor de manevrat, dar viaţa reală nu e un joc pe calculator cu ESCAPE şi START NEW, aşa că nu voi încerca să şterg ce nu-mi convine. Voi încerca să creez în viitor pentru răscumpărarea trecutului. Voi încerca să nu mai aştept un an şi ceva până la următoare postare.

Numai o singură dată e a doua şansă...

viata bate filmul, dar ce se intampla daca viata ta pare desprinsa din filmul altuia? acele momente care, desi te au ca protagonist, par sa se deruleze in fata ta ca niste secvente paralele si independente existentei tale. acele momente la care nu te-ai gandit niciodata ca ai putea sa participi, acele situatii pe care nu te-ai fi imaginat vreodata sa le infrunti. acele momente in care, auzind ca altcineva le traieste, ai plecat capul de rusine, jena, tristete, umilinta, sau dimpotriva, admiratie, stima, uimire in fata persoanei respective, pentru ca apoi sa ridici capul si sa-ti continui drumul. si totusi, ce faci atunci cand aceste lucruri ti se intampla tie?

nu exista om fara regrete. atunci cand pierdem ceva de o anumita insemnatate, realizam in ce masura ne-ar fi stat in puteri sa intervenim, inainte de a-l pierde. atunci cand dormi prea mult, intarzii la gara si pierzi trenul spre mare. regreti ca te-ai trezit tarziu, dar iei aminte pentru data viitoare. un lucru il conditioneaza pe altul, dar totusi, in ce masura? si apoi, viata nu e doar o vacanta in care trebuie sa prinzi trenul spre mare.

n-o sa dau niciun nume in aceasta postare, n-o sa fac nicio referire exacta. asa, tot mai multa lume se va regasi in situatiile astea.

sunt momente in care mi-as fi dorit sa cunosc o persoana cu mai mult timp inainte. sau sa o cunosc in alte circumstante. sau sa o cunosc mai bine. uneori, iti doresti sa comunici cu o persoana mai mult decat esti capabil sa o faci. uneori simti ca ai avea ceva de spus fata de persoana respectiva, ceva ce ar putea sa creeze o relationare, o emotie spirituala sau macar o sclipire. te gandesti ca o vorba buna, impartasirea unor ganduri, o confesare personala, o aprobare, o imbratisare, un zambet ar face diferenta. uneori, ti-ai dori ca anumite persoane sa stie ce gandesti, sau doar ca te gandesti la ele.

aici este marea greseala a omului contemporan. el prefera sa se refugieze in cotidian, in rutina, in banal, in pretext, prefera sa nu se gandeasca, alege sa se complaca in mediocritate si indiferenta si isi reprima intentiile si gesturile de comunicare. de comuniune. nu fac niciun pas si atunci cand observa ca sunt pe cale sa piarda ceva, se intreaba de ce nu au avut curajul sa deschida gura, sa deschida inima atunci cand au avut ocazia. sau poate nu au avut ocazia, dar ce conteaza? viata asta nu trebuie sa fie o conventie. viata asta nu trebuie sa fie resemnare si apoi regret, ci initiativa si apoi puterea de a merge mai departe. mi-as dori ca tot mai multi oameni sa poata sa-si sustina atat punctul de vedere cat si sentimentele, sa fie apti si dornici de a comunica si relationa.

pentru ca viata asta oricum nu e infinita. iar timpul are o tendinta enervanta de a trece pe neasteptate. atunci, nu e pacat sa neglijam ce gandim, sa inchidem un ochi si sa trecem prin viata pur si simplu, fara artificii spectaculoase, fara emotii, fara bucurii? fericirea e atat de simplu de realizat. doar ca de cele mai multe ori suntem prea ocupati cu micile lucruri neimportante ca sa o vedem.

dar ce se intampla in situatiile in care puterea interioara si exterioara ne sunt puse la incercare? situatiile despre care am vorbit la inceput. cand totul pare sa se naruia chiar sub ochii nostrii, iar noi, in umilinta limitelor noastre de muritori, nu gasim alta solutie decat sa ne punem intrebari. sincer, habar nu am. cuvintele incurajatoare si motivationale sunt absolut de prisos in astfel de situatii. si da, exista situatii in care solutia este atat de greu de gasit incat nu exista (pentru ca orice actiune a noastra este, din pacate, rezultatul unor formalitati). si totusi, o lupta pierduta nu inseamna infrangerea unui intreg razboi...

acum, ca te-ai gandit mai bine, si poate chiar ai trait un moment dificil care ti-a pus la incercare limitele si ti-a zguduit un pic firea, nu e pacat sa stii ca viata, cu atatea bucurii, a trecut pe langa tine si tu ai stat tot timpul asta pe net, citind bloguri? du-te, fa ceva util, frumos, politicos. spune cuiva ca iti lipseste, ca il iubesti, ca te gandesti la el. arunca un zambet la nimereala pentru ca din esecuri sau greutati, in final, nu ne va salva nimeni, decat noi insine. si ar fi bine sa o facem intr-un mod glorios.

back for Easter

Dupa o lunga perioada in care nu am mai postat nimic, din diverse motive, am revenit cu o postare de Pasti. de Primavara. de...? solidaritate pt mielusei?



Adevarul e ca nu am mai avut nici timp, nici chef sa scriu. uneori, cand ne cufundam in treburi ai avem multe lucruri pe cap, ne pierdem forta de a iesi dintr-o stare aproape mecanizata, impersonalizata, de rutina, si uneori oboseala ajunge sa ne faca sa renuntam la orice alta activitate sau aspiratie in favoarea unei ore de somn in plus. dar a venit primavara!!!! si mi-am propus (a se citi - impus) sa uit de frig griji stres probleme sau orice indispozitie care m-a incercat in ultimele luni. a iesit soarele si pe strada si a intrat si pe fereastra mea. si am mai avut si vacanta. si a mai fost si pastele :D pt ca in fond de la asta am plecat.


anul acesta a fost primul an in care nu am fost la biserica sa ma spovedesc si impartasesc si nici nu am tinut deloc post. si asta nu doar pt ca nu cred in institutia bisericeasca si pt ca pun cu desavarsire la indoiala autenticitatea spiritualitatii oricarui obicei legat de Biserica. asta nu doar pt ca sunt informata cu ce inseamna biserica si ce incurajeaza normele ei restrictive, si nici pt ca ma enerveaza superficialitatea preotilor care ma intrebau anii trecuti, fugitiv si plictisit, fara nici un chef sa interes, parca ar fi fost pe auto-pilot daca "injur, imi iubesc parintii sau am tinut post". nici pt ca sfidez atitudinea falsa a oamenilor bisericii, dar si a celor care o frecventeaza, si anume babele care asculta pe la colturi ce ai spus la spovedanie, sau care te barfesc chiar in incinta bisericii, altii care injura cu nonsalanta, te imping la coada la lumanari sau stau cu degetu in nas in biserica. sau care asculta manele in fata ei. sau care-ti iau singuri din mana pomana. asa autoritate, asa "credinciosi". dar niciunul din aceste aspecte minimale nu au fost motivul fundamental pt care nu am respectat vreo datina de pasti.


nu am facut-o pt ca, pur si simplu, nu am simtit. nu am avut niciun stimul interior ca sa o fac. asta nu inseamna nici ca ma consider fara pacat, nici ca sfidez o instanta superioara care in credinta noastra poarta numele de Dumnezeu, nici ca sustin ca omul nu ar trebui sa faca niciun sacrificiu toata viata pt a se purifica. dimpotriva, sunt de acord cu aceste lucruri si cred in ele mai mult decat, probabil, fara falsa modestie, majoritatea oamenilor care se ingramadeau in noaptea de inviere in fata bisericii. dimpotriva, consider ca omul nu poate trai o viata normala intr-o societate decat daca incearca in permanenta sa-si inteleaga greselile, sa-si admita slabiciunile, sa-si depaseasca limitele, sa se apropie de semeni, sa fie avid de cunoastere, sa nu uite sa simta, sa-i placa sa iubeasca, sa-si doreasca sa-i faca pe ceilalti fericiti. in ciuda tuturor realitatilor crude de care ne lovim astazi, si care nu, nu sunt mai crude decat au fost vreodata, indiferent de forma pe care au avut-o (fie ca s-au numit razboaie mondiale, holocausturi, discriminari rasiale, coruptie, razboaie civile, nedreptate, intoleranta, indiferenta), in ciuda tuturor acestor constrangeri care ne pun la incercare fortele, atat interioare cat si exterioare, care ne ingreuneaza viata si uneori ne intuneca gandurile, continui sa cred ca si sa sper ca in oameni exista puterea de a oferi un sprijin neconditionat, de a face un compromis intr-un scop nobil, de a face un minim efort pentru ca lui si celorlalti sa le fie bine, de a impartasi un zambet si o vorba buna. eu cred ca aceste valori morale, in adevaratul sens al cuvantului, sinceritatea, demnitatea, bunatatea fata de ceilalti dar si de propria persoana, acestea sunt adevaratele virtuti care ar trebui incurajate si insuflate oamenilor. nu interdictia de a consuma carne.


as vrea sa stiu cu ce este mai bun un om care tine post, adica nu bea lapte si nu mananca oua si carne, dar este egoist, dusmaneste, nu se gandeste nicio secunda la ideea de conciliere sau compromis, nu renunta la principiile sale exigente in favoarea relatiilor interumane, nu face un sacrificiul pentru binele altuia, vorbeste urat despre altii, gandeste rau altora, fata de un om care nu face niciunul din aceste lucruri. adica nu se supune unor norme restrictive la nivel fizic, dar la nivel moral incearca in permanenta sa-si depaseasca conditia (scuzati cacofonia :p), sa se depaseasca pe sine pentru a atinge un nivel spiritual superior, incearca in fiecare zi sa devina o persoana mai buna decat a fost cu o zi inainte, si se bucura sincer atunci cand poate infaptui bucuria, in orice forma poate fi ea. Dumnezeu, oricum s-ar chema el, nu este o imagine pe o icoana. el nu interzice consumul de lactate, si nu impune semnul crucii de 3 ori pe zi. el reprezinta motivatia omului de a aspira mereu spre o treapta superioara a existentei sale, de imbunatatire a propriei persoane si a relatiilor cu semenii sai. dumnezeu este stimulul moral pe care ar trebui sa-l simtim cu totii in fiecare secunda a vietii noastre, si nu atunci cand inghitim lingurita de vin la biserica. dumnezeu nu este "mascota" unei institutii sau intruchiparea unor legi si nici nu serveste realizarii unor ritualuri si obiceiuri oarecare, impersonale si lipsite de orice dedicare. dumnezeu este cea mai buna instanta spre care ar trebui sa tinda un om, este ideea ca, indiferent de perioada anului, trebuie sa ne amintim sa fim oameni. sa fim mai buni, mai milostivi, mai altruisti, mai volubili, mai optimisti si mai increzatori, mai dispusi de sacrificiu si mai demni, mai sinceri si mai corecti. in fond, la aste se refera postul, la capacitatea de a renunta la anumite placeri personale pentru o cauza nobila, la testarea limitelor fiecaruia pentru a putea descoperi adevaratele bucurii spirituale ale vietii.


eu nu cred intr-o icoana de lemn, intr-o statuie impersonala, intr-o zugraveala de pe zidul unei biserici. eu nu cred in formele superficiale prin care omul se eschiveaza pentru a putea scapa neobservat, fara sa se implice spiritual sau fara sa-si faca procese de constiinta prea mari. eu nu cred in biserica, pentru ca de-a lungul istoriei a incercat sa-si mareasca domeniul de influenta si de putere politico-economica, la fel ca orice alta institutie corupta universal acceptata in ziua de azi cum ar fi "Statul".


dar CRED IN DUMNEZEU. cred in ceva mai sus, mai bun, mai competent si mai corect decat noi, decat actiunile noastre egoiste si superficiale. cred in dumnezeu, indiferent cum il numesc, si sincer, prefer sa stiu ca de pasti, dar si tot restul anului, incerc sa fac fapte bune si sa-mi indrept comportamentul, judecata, atitudinea, decat sa raspund la niste intrebari convetionale pe care mi le pune un preot dezinteresat de problemele mele. nu sfidez pe nimeni, pur si simplu aleg o alta cale. asa cum nu putem sti niciodata care sunt solutiile ideale, nu stiu daca credinta mea este cea mai buna. nici nu pretind asemenea lucru. nu pot decat sa sper ca, totusi, mai exista oameni care sa priveasca lucrurile in esenta lor, si nu in aparenta, sa creada in ceea ce este dincolo de "ambalaj" si sa inteleaga adevaratele semnificatii si valori. eu consider ca asa se concretizeaza, in realitate, credinta adevarata. in dumnezeu.

tu in ce crezi? in forma sau in fond?


Hristos a inviat!

a fashion victim is still...a victim

cauta disperata in geanta cheile de la masina. niciodata in geanta asta hermes extra-large nu poate gasi din prima ce ii trebuie. se gandeste sa scoata lucrurile inutile, asadar arunca sticla de apa plata, dupa ce mai ia o inghititura. are intotdeauna dupa ea o sticla de apa, trebuie sa ramana mereu hidratata in momentele tensionate ale unei zile obisnuite, ca atunci cand seful prefera sa-i faca oferta aceea super avantajoasa, dupa atatea nopti nedormite si zile pierdute muncind, fix colegei ei nou-venite, blonda si cu picioare interminabile. nu ca ea nu ar arata bine..doar pentru asta se chinuie in fiecare zi sa treaca in pas alergator pe langa cofetaria de langa bloc, iar in ceea ce priveste salata, ar putea avea o plantatie. si pentru asta este foarte necesara apa plata, ii umple acel gol din stomac dar ii si astupa acel gol din suflet, gandindu-se la rochia albastru-electric foarte scurta pe care a pus ochii in mall. si pe care a si cumparat-o imediat a 2a zi, pentru ca isi permite. doar de-asta isi pierde noptile muncind si banii pe creme anticearcane. ca sa-si poata permite din cand in cand, de fiecare data cand simte nevoia sau cand nevoia apare de la sine, sa se rasfete putin. ca doar merita, la cate trebuie sa indure, peste cate trebuie sa treaca si la cate trebuie sa gaseasca solutie. ca doar de-aia e femeie. ca sa stea 10 min in ploaie in fata masinii cautand disperata cheile. spera ca pantofii ei manolo blahnik sa fie waterproof. chiar daca multi o judeca pentru suma enorma la care a renuntat instant pentru acesti pantofi, ea nu simte nici mandrie sau ostentatie, nici rusine cand iese cu ei. este constienta de valoarea banilor pe care, dealtfel, ea insasi ii face, si nu pozeaza nicio clipa in ceva ce nu este. este doar, intr-adevar, pasionata de cumparaturi. i-ar fi venit in minte in prima instanta cuvantul "obsedata", dar nu, nu este obsedata, pentru ca nu la asta se rezuma viata ei. si nici la faptul ca si geanta ei si pantofii s-au udat, pana a gasit cheile sa deschida mini cooperul ei galben. asteapta putin inainte sa plece. se gandeste la ce mai are de facut, dupa ce o duce pe mama ei la spital, si dupa ce rezolva problema cu asigurarile. da, exista si lucruri serioase in viata ei, sub capota neagra si cocheta si sub trench-ul fashion pe care-l poarta. aparitia ei este mereu surprinzatoare si nu trece neobservata, este draguta si volubila si lumea o remarca. celelalte femei o invidiaza, ceilalti barbati o doresc. este un model pentru multi din jur, si asta doar la prima privire.

si totusi..este o victima. este o victima a societatii, o societate fals-bazata pe egalitate si toleranta. este o victima a prejudecatilor oamenilor indoctrinati inca de catre teoriile raportului intre sexe si mai ales o victima a adevaratului sistem social construit dupa aceste teorii, care, indiferent de cat de vehement se proclama non-preferential sau discriminator, nu poate fi revolutionat complet in doar..cat? nici 40 de ani de la emanciparea femeilor. in raport cu mii de ani de hegemonie masculina, mai mult sau mai putin virila. mai mult decat atat, ea este o victima a propriilor limite biologice, care pun la incercare mai mult gradul de adaptare sau de rezistenta la efort al femeii, decat in cazul barbatilor. sensibilitatea si vulnerabilitatea pe care le are femeia ii fac drumul vietii o lupta si mai apriga si covarsitoare, fata de partenerul ei de sex opus. chiar si procesul nasterii si al ingrijirii unui copil, insuflarea unei fiinte propriul mod de viata si de gandire, o fac pe femeie o luptatoare cu o sarcina greu de indeplinit.

si cu toate acestea, ei nu ii pare rau. nu regreta nicio secunda faptul ca este femeie si ca trebuie sa se confrunte cu toate aceste lucruri, si cu multe alte momente si situatii mult mai complicate, dificile, compromitatoare, solicitante. este constienta de randurirea lumii si nu-si inchipuie ca o va schimba ea radical, si chiar acceptand lucrurile ca pe un fapt, nu se resemneaza in privinta capacitatii si abilitatii feminine. nu renunta niciun moment la lupta, nu-si pierde curajul sau ambitia. refuza in totalitate sa se dea batuta, si nu se considera niciodata invinsa. orice situatie cu care se confrunta este o experienta noua, cu siguranta folositoare. alege sa aloce importanta in exacta masura fiecarui pas pe care il parcurge, si nu uita niciodata sa zambeasca. alege sa fie fericita, cu atat cat are, si nu lasa sa se vada greutatile pe care le experimenteaza. pentru ca ele vor trece. asa cum trec si oamenii pe langa ea, admirandu-i poate geanta ultra-trendy, sau poate puterea ei de a merge mai departe. de aceea ea este un model. nu este, de fapt, cu nimic speciala, pentru faptul ca isi conditioneaza singura cursul vietii atat cat ii este in putinta, si pentru ca isi opreste pentru ea lucrurile frumoase, care o fac fericita. da, chiar si masinuta. chiar si pantofii. chiar si faptul ca in weekend isi va vizita bunica, sau ca va iesi la alergat in parc la 7 dimineata. lumea o considera un model. ea nu se considera o victima.

Minima Moralia: Reflexionen aus dem beschädigten Leben (Minima Moralia: Reflections From Damaged Life)

"Singura autoritate pe care constiinta individuala nu si-o pune niciodata sau aproape niciodata la indoiala e autoritatea morala. capacitatea de a distinge intre bine si rau, intre viciu si virtute, dreptate si nedreptate pare a fi la indemana tuturor. in materie de etica, functionam constant printr-o nedemolabila autocomplezenta. traim intr-o inflatie baroca a competentei morale, intr-o lume a carei principala dezordine risca sa fie faptul ca toti membrii ei sunt moralmente in ordine sau ca toti resimt dezordinea proprie drept neglijabila. L'enfer c'est les autres - parem a concede cu totii. prin urmare, le paradis c'est nous-memes." - Andrei Plesu.

idealisti sau nu, existentialisti sau nu, cred ca putem cu totii admite adevarul citatului lui plesu. adica, in cuvinte simplificate, judecand la rece si fiind sinceri fata de noi insine, cred ca ne este tuturor clar ca tendinta primordiala a omului este aceea de a crede ca are dreptate. ca discerne fiecare comportament. ca stie raspunsul la fiecare intrebare. ca alege intotdeauna calea cea dreapta, chiar daca nu exista absolutisme in materie de etica, fiecare dintre noi stie foarte clar ce este cel mai bine si cel mai corect si cum trebuie procedat. cand trebuie actionat. fiecare este in masura sa-si dea cu parerea, ba chiar sa-si sustina vehement punctul de vedere pentru ca fiecare este avizat in domeniu. orice domeniu. in orice situatie, felul in care ne comportam este ASA CUM TREBUIE, iar in caz de indoieli sau complicatii, nelamuriri in ceea ce priveste morala deciziei, aceasta admite intotdeauna scuze sau explicatii. argumentele noastre sunt intotdeauna fondate. probleme pe care le avem sunt de fiecare data covarsitoare si imposibil de trecut, dar datorita perspicacitatii fiecaruia dintre noi, solutia este clara si unica. absoluta, dar pentru fiecare dintre noi. fiecare dintre noi este, in acelasi timp, cel mai bun si de neegalat de niciunul dintre noi. "Aberatii", va spune ipocritul pseudomodest citind aceste randuri, "te contrazici singura, si in plus, eu nu ma cred cel mai bun, eu STIU ca nu stiu nimic". dar nu tocmai acela care isi sustine tare si raspicat modestia si smerenia, nu tocmai acela care afirma convingator si impetuos un adevar considerat de el general valabil, indiferent ca acesta implica o conditie proprie simpla si umila, nu este tocmai acela exact ceea ce reneaga ca ar fi, si anume un egocentric si un meschin? (mai mult decat atat, trebuie sa mentionez ca citatul lui socrate in forma pe care am postat-o este incomplet, dar folosit in acest fel de multa lume nonsalanta, pe principiul ca "nu conteaza, oricum stiu eu mai bine..". anuland egocentrismul sugerat de aceasta afirmatie reprodusa eronat, citatul autentic era "stiu ca nu stiu nimic, si nici macar asta nu stiu").

daca pozitia lui plesu este una corecta, irefutabila din punct de vedere moral, atunci modestia nu exista in forma pura. dar..in conditiile in care totul este relativ si orice interpretare poate admite contrarul, cum poate fi o teorie absolut veridica si de necombatut? in orice caz, nu voi indrepta intrebari spre directii inca intunecate ale filozofiei, dar in minima mea capacitate rationala, gasesc foarte fondata afirmatia lui andrei plesu. oamenii, intr-adevar, degenereaza autoritatea morala dupa propriile caractere si atitudini, dupa propriile personalitati si decizii. si atunci, nu mai e nimic absolut just in toata lumea asta? daca paradisul suntem noi insine, iar noi insine nu suntem, de multe ori, cea mai bun si fericit model, atunci nu exista nimic mai bun, mai inalt, spre care sa tindem? de-aia stiinta si religia, ratiunea si spiritul isi au fiecare rolul sau, si nici una din ele nu isi poate mentine credibilitatea atunci cand este intersectata cu cealalta. de-aia trebuie sa incercam in permanenta un echilibru. da, sunt de acord cu opinia lui plesu. dar nu incetez niciodata sa sper.