nicio etichetă

Nu cred ca lumea asta în care trăim a fost vreodată mai bună, dar sunt convinsă că nu a fost niciodată o mai bună actriţă. Ne plac atât de mult metaforele, încât îmi permit să spun că trăim într-o "fabrică de vise" . Sau de fapt, "de visuri", pentru că asta este forma corectă pentru "iluzii". Dar probabil că "veveriţa_bc" sau cine mai face subtitrări la filmele americane a tradus odată aşa şi asta este tot ce contează...

Încerc să dau o formă coerentă frazelor care-mi ies din tastatură dar e destul de greu pentru că am atâtea de spus ... Am ajuns să aderăm la evenimente virtuale pe facebook, să participăm la sesiuni de "citit în grup" în văzul tuturor, să ieşim cu bicicletele atunci când ne spune Dragoş Bucurenci. Suntem "urbani" sau "clubberi" sau "eco" sau "bloggeri", iar dacă nu suntem în niciun fel, suntem "loseri", hainele noastre sunt "vintage" sau "de designer", ne plac "brandurile" şi tot ce începe cu "ad", doar suntem într-o eră a "advertising-ului", suntem absolut prezenţi în ceainării şi la scurt-metraje şi, eventual, pe la vreun vernisaj pentru că, desigur, arta este cool.

De fapt, suntem nişte snobi ai cuvintelor. Asta susţine mama mea, râzând de mine de fiecare dată când trebuie să fac un eseu pentru facultate. Pentru ea, care a terminat dreptul, într-o eră demult apusă în care acest lucru conta, tot ceea ce noi studiem şi teoretizăm sau ridicăm la rang de cultură sunt doar filozofări fără rost (sau ar fi trebuit să scriu "filoSofări"...). Când ea se luptă pentru argumente ce garantează sau compromit libertatea unui om, o înţeleg perfect că este amuzată de cauzele pentru care luptăm noi cu înverşunare. Şi, având în vedere că este cea mai inteligentă femeie din lume (la fel ca şi mamele voastre), tind să o cred :)

Mi se pare că trăim cel mai paradoxal secol. Atât de mult propovăduim libertatea de alegere, din postura noastră de sclavi în lanţurile unor forme fără fond. Remarc asta tot mai mult în cel mai banal context. De câte ori, când ne întreabă un prieten mai vechi ce am mai făcut, nu înşiruim etichete? Am fost la petrecerea aia la care am fost invitaţi pe facebook. Am fost la un târg vintage. Avea reclame în tot oraşul. Am fost la o chestie artistică, doar a fost la MNAC. Cum de Muzeul de Istorie a României nu are un acronim, dar Muzeul de Artă Contemporană are? Ce-ar mai fi cool? Urban? AH, normal, ne-am cumpărat o bicicletă de-asta cu cadru jos şi cu coş în faţă, cum vezi peste tot în oraş. Şi ne-am plimbat în fustă pe ea. Doar nu era să păstrăm bicicleta sport pe care o aveam şi să ieşim în trening... Doamne... Altfel, dacă nu am făcut niciunul din lucrurile astea, înseamnă că nu am făcut nimic interesant şi răspundem "păi... mai nimic".

De ce nu ne mai entuziasmăm la o plimbare în parc? De ce nu considerăm sportul de dimineaţă o plăcere? De ce nu ne bucurăm să vorbim cu o prietenă la telefon? Şi de când timpul petrecut cu familia, chiar dacă nu e neapărat neplăcut, a devenit o datorie şi nu o formă de distracţie? Dacă în trend este fie să o idolatrizăm fie să o urâm pe Lady Gaga, de ce ne e ruşine să spunem că am scos de sub praf din sertar primul album al Backstreet Boys sau ca ni s-a făcut dor să ascultăm Eminem?

Am coborât ştacheta în ceea ce priveşte idealurile noastre. Admiraţia noastră nu îi este atribuită unui preot care oferă sprijin sufletesc unor mase de oameni neajutoraţi. Nu, dacă doctrina modernă spune că Dumnezeu nu are nume şi nici religie, atunci blamăm Biserica pentru că este "fake". Dar Biserica încă oferă atâtor persoane un fundament în viaţă şi o bază teoretică, în timp ce baza noastră teoretică este fluctuantă şi instabilă. Şi atunci... cine este de fapt "fake"? Nu oferim admiraţie nici doctorului chirurg care a prelungit viaţa bunicilor noştri bolnavi de cancer şi a atâtor alţi bunici, părinţi, prieteni... Cu atât mai puţin preţuim şi respectăm profesorul care a fondat disciplinele în care ne dăm atât de "connaisseurs". Nu ne pierdem vremea sensibilizându-ne inutil, în schimb am visa să putem să-i scriem pe blog lui Tudor Chirilă, susţinem tare şi răspicat cât ne place Mihaela Rădulescu şi considerăm artistic decorul din Gaia. Vânăm toată recunoaşterea asta socială şi aşteptăm să fim confirmaţi pe o scenă unde defilează numai... etichete. Îmi pare rău că am ajuns să o citez pe Andreea Bălan spunând că "ne hrănim cu aparenţe". Iar acum, jumătate din cei care tocmai au citit asta se vor preface că nu ştiu despre ce cântec este vorba. Pentru că eticheta nu le permite să ştie.

Acesta nu este un articol despre ce e demn să fie valorizat şi ce nu. Am adus în discuţie comparaţia cu valorile autentice doar pentru contrast. Păcatul este că criteriul nostru de valorificare a coborât atât de mult şi s-a distanţat, în acelaşi timp, la fel de mult de noi şi de adevăratele noastre credinţe individuale, diferite, autentice încât a căpătat universalitate şi se identifică cu cel al altor mii de persoane care poartă aceeaşi etichetă. Păcatul este că din ce în ce mai puţină lume se mulţumeşte să fie fericită cu lucrurile simple, adevărate, fără strop de "glam" pe care le are în viaţa de zi cu zi. O familie fericită, o prietenă adevărată, un băiat care îţi dă fluturi în stomac, un serial preferat, o prăjitură bună, o zi în care să nu faci nimic, o zi în care să redecorezi casa, o discuţie cu o persoană interesantă. Nimic ieşit din comun, nimic care să se înscrie pe lista evenimentelor urbane sau fashion din săptămâna respectivă.

Mă întreb cât de mulţi oameni vor ajunge să fie fericiţi cu propria lor viaţă... neetichetată?

Sex in 2 e ok, sa vezi orasul in 2 e dragut, dar sa vezi Sex and the City in 2 ?...

M-am apucat să urmăresc pe rând cele 6 serii din Sex and the City... împreună cu prietenul meu. Ne place şi este o ocupaţie foarte utilă pentru zilele de peste 40 de grade în care nu poţi să părăseşti incintele dotate cu aparat de aer condiţionat. Bine, viziunile noastre asupra serialului şi a intrigii sunt... oarecum divergente. Eu o compătimesc pe Carrie pentru aroganţa cu care trebuie să se confrunte din partea lui Big şi mă enervez alături de ea când el se comportă ca un imbecil, în timp ce prietenul meu îi consideră pe el "şmecher" şi pe ea "dificilă". Până ieri când am spus că nu are sens să ne certăm din cauza unui serial şi am impus o nouă regulă: fără comentarii când ne uităm la film. Trebuia, însă, să mă aştept la faptul că MIE îmi va fi cel mai greu să o respect.

Niciodată, dar niciodată nu am suportat bărbaţii aroganţi. Dacă s-ar putea face un clasament şi dacă ar putea fi puşi în balanţă, aproape că i-am preferat pe cei mai ... săraci cu duhul, dar modeşti şi corecţi decât pe cei de calitate superioară şi figuri pe măsură. Pentru mine, un bărbat, oricâte calităţi şi virtuţi ar fi avut, reuşea să le piardă pe toate atunci când trăda un gest sau o vorbă ce-l eticheta automat în biroul de Controlul şi Expertiza Calităţii din mintea mea: AROGANT. Niciodată nu am avut răbdare cu astfel de bărbaţi şi, în momentele de slăbiciune, dacă m-ar fi atras vreodată unul de acest gen, îmi interziceam să mă gândesc la el sau să interacţionez cu el. Pe scurt, bărbaţi cuceritori ca Big în prima parte a serialului, dar indiferenţi şi lipsiţi de puterea de compromis sau, mai rău, deloc interesaţi de acesta, NU AU NICIO ŞANSĂ ÎN FAŢA MEA.

Dar eu sunt un scorpion încăpăţânat şi orgolios. Ce se întâmplă cu celelalte femei care nu au avut norocul să se nască într-o zodie care să le justifice şi permită stricteţea sau pretenţiile? Nu ştiu dacă menţionează în serial ce zodie este Carrie, dar dă dovadă de multă toleranţă faţă de momentele în care Big, din punctul meu de vedere, ar fi fost descalificat. Ea visează că într-o zi, Big va fi total implicat în relaţie şi, de ce nu, o va cere în căsătorie. Întâmplarea o face ca acest lucru... chiar să se întâmple. Şi, în final, se pare că a meritat efortul... Oare?

Cu toate rochiile de designer şi problemele de Manhattan, cu tot glamour-ul şi agitaţia new-yorkeză, serialul acesta rezonează cu fiecare dintre noi într-un fel sau altul, pentru că monologul interior al lui Carrie se regăseşte de multe ori în conştiinţa confuză a femeilor de pretutindeni. Cât trebuie să aşteptăm? Şi câte ar trebui să permitem? De ce trebuie să alegem întotdeauna între carieră şi viaţa personală? Un bărbat care nu satisface condiţiile ar trebui eliminat din prima sau toleranţă şi răbdare sunt cuvintele cheie pentru construirea oricărei relaţii? Dacă, în final, Big nu o cerea de nevastă? Care e vârsta la care compromisul în favoarea unei relaţii ia locul instinctului de autoconservare? De ce fugim atât de mult de dezamăgire şi singurătate? Ce ne poate face pe deplin fericite?

Şi tristeţea cea mai mare este că nu există un răspuns universal pentru aceste întrebări. Uneori, tristeţea şi mai mare este că nu găsim nici măcar un răspuns personal, individual pentru ele. Uneori nu suntem în stare să spunem cum ne-ar fi mai bine. Iar când ne dăm seama, de multe ori este prea târziu...

Dar până să ajungem la o asemenea concluzie decisivă, ne rămâne drumul până acolo. Sexul şi oraşul.

A doua şansă

... mă aflu într-o situaţie foarte ciudată. M-am gândit de multe, de foarte multe ori dacă să încep din nou să scriu pe blog şi, în special, dacă să mă reapuc să scriu pe ăsta. A trecut aproape un an şi jumătate de la ultima postare şi, fără să încerc să recitesc vreun rând din cele scrise pot să fiu convinsă că multe din lucrurile pe care le susţineam tare şi răspicat atunci nu mă mai reprezintă. Printre acestea, ideea că omul nu se schimbă, mi-a fost infirmată iremediabil. Nu mă interesează cum sună, validitatea afirmaţiei este acum foarte vie în sufletul meu: adevărul este că m-am schimbat enorm în ultimii ani, poate de la minut la minut, de la lună la lună, iar între ani s-au instalat prăpastii. Nu cred că asta denotă neapărat o inconstanţă încă infantilă, ci mai degrabă întăreşte faptul că, în această perioadă a vieţii, cu o certă marjă care variază de la individ la individ, caracterul uman se conturează în cele mai profunde straturi şi ... se... maturizează. Proces dinamic. Nu mă consider pe deplin matură aşa cum, de altfel, văd oameni trecuţi de mult de perioada de care vorbesc şi care par să nu-şi fi găsit încă o stabilitate emoţională şi o demnitate comportamentală. Dar un lucru este clar în ceea ce mă priveşte... nu mai gândesc aceleaşi lucruri, nu mai am aceleaşi convingeri, nu mă mai preocupă aceleaşi probleme de la o perioadă la alta şi uneori, privind înapoi, îmi pare chiar... că aş fi o cu totul altă persoană.


De aceea am ezitat de prea multe ori până să iau o hotărâre în ceea ce priveşte blogul de faţă. De multe ori simţeam nevoia să scriu un articol dar până ajungeam la calculator îmi alungam iniţiativa şi îmi spuneam că nu are rost. Poate că nu are rost să scriu, poate nu pe blogul ăsta, poate... nici nu ştiu.


Lumea e aşa, de multe ori. Întotdeauna se găseşte altceva de făcut, ceva care să implice mai mult corpul şi mai puţin spiritul. Nu aţi simţit de multe ori că aţi avea ceva în voi, o materie brută, neprelucrată, dar care ar putea lua o formă aproape artistică şi care v-ar face să vă simţiţi că împărtăşiţi ceva cu lumea? Şi nu de tot atâtea ori v-aţi descurajat singuri spunând că sunt prostii şi că nu are niciun sens, şi aţi alungat orice gând cu o activitate cotidiană? Eu... am trecut de multe ori prin asta.



Şi până la urmă, ce rău face un blog? Dacă e neinteresant, nu-l citeşte nimeni şi gata. Mereu am susţinut că orice tendinţă creatoare (nu neapărat creativă) a spiritului ar trebui susţinută cu orice preţ pentru că face un bine individului şi, uneori, poate provoca un sentiment de bine şi altora. Dar nu a fost prima dată când nu m-am ţinut de propriile sfaturi.

M-am hotărât să mă reapuc să scriu, când îmi vine, pe blogul ăsta. Şi ce dacă e atât de vechi? Şi ce dacă multe din postări nu mai sunt valabile? Până la urmă tot eu le-am scris, într-un moment al vieţii mele, şi nu ar trebui să-mi fie ruşine de ceea ce gândeam. E un sentiment ciudat, încercat pe alocuri de jenă, ca atunci când descoperi o poză veche în care aveai o coafură îngrozitoare şi cu 10 kg mai mult, sau când găseşti sub teancuri de haine o rochie pe care nu-ţi poţi imagina cum ai putut să o porţi vreodată, sau când prietenii de-o viaţă îţi povestesc nişte momente în care refuzi să crezi că ai fost protagonist. Dar, în final, demn este să accepţi aşa cum ai fost, fără să-ţi fie ruşine şi, dacă ţi se pare că ai fost mai rău, înseamnă că acum ai ajuns mai bine, iar orice progres este o reuşită.

Aşa că, dacă trecutul meu merita o a doua şansă, cu siguranţă şi blogul acesta o merita. Cred că alegerea de a nu îl şterge şi a începe unul nou îmi dă... curaj să o iau de la capăt.  O fi lumea virtuală mai uşor de manevrat, dar viaţa reală nu e un joc pe calculator cu ESCAPE şi START NEW, aşa că nu voi încerca să şterg ce nu-mi convine. Voi încerca să creez în viitor pentru răscumpărarea trecutului. Voi încerca să nu mai aştept un an şi ceva până la următoare postare.

Numai o singură dată e a doua şansă...