Nu cred ca lumea asta în care trăim a fost vreodată mai bună, dar sunt convinsă că nu a fost niciodată o mai bună actriţă. Ne plac atât de mult metaforele, încât îmi permit să spun că trăim într-o "fabrică de vise" . Sau de fapt, "de visuri", pentru că asta este forma corectă pentru "iluzii". Dar probabil că "veveriţa_bc" sau cine mai face subtitrări la filmele americane a tradus odată aşa şi asta este tot ce contează...
Încerc să dau o formă coerentă frazelor care-mi ies din tastatură dar e destul de greu pentru că am atâtea de spus ... Am ajuns să aderăm la evenimente virtuale pe facebook, să participăm la sesiuni de "citit în grup" în văzul tuturor, să ieşim cu bicicletele atunci când ne spune Dragoş Bucurenci. Suntem "urbani" sau "clubberi" sau "eco" sau "bloggeri", iar dacă nu suntem în niciun fel, suntem "loseri", hainele noastre sunt "vintage" sau "de designer", ne plac "brandurile" şi tot ce începe cu "ad", doar suntem într-o eră a "advertising-ului", suntem absolut prezenţi în ceainării şi la scurt-metraje şi, eventual, pe la vreun vernisaj pentru că, desigur, arta este cool.
De fapt, suntem nişte snobi ai cuvintelor. Asta susţine mama mea, râzând de mine de fiecare dată când trebuie să fac un eseu pentru facultate. Pentru ea, care a terminat dreptul, într-o eră demult apusă în care acest lucru conta, tot ceea ce noi studiem şi teoretizăm sau ridicăm la rang de cultură sunt doar filozofări fără rost (sau ar fi trebuit să scriu "filoSofări"...). Când ea se luptă pentru argumente ce garantează sau compromit libertatea unui om, o înţeleg perfect că este amuzată de cauzele pentru care luptăm noi cu înverşunare. Şi, având în vedere că este cea mai inteligentă femeie din lume (la fel ca şi mamele voastre), tind să o cred :)
Mi se pare că trăim cel mai paradoxal secol. Atât de mult propovăduim libertatea de alegere, din postura noastră de sclavi în lanţurile unor forme fără fond. Remarc asta tot mai mult în cel mai banal context. De câte ori, când ne întreabă un prieten mai vechi ce am mai făcut, nu înşiruim etichete? Am fost la petrecerea aia la care am fost invitaţi pe facebook. Am fost la un târg vintage. Avea reclame în tot oraşul. Am fost la o chestie artistică, doar a fost la MNAC. Cum de Muzeul de Istorie a României nu are un acronim, dar Muzeul de Artă Contemporană are? Ce-ar mai fi cool? Urban? AH, normal, ne-am cumpărat o bicicletă de-asta cu cadru jos şi cu coş în faţă, cum vezi peste tot în oraş. Şi ne-am plimbat în fustă pe ea. Doar nu era să păstrăm bicicleta sport pe care o aveam şi să ieşim în trening... Doamne... Altfel, dacă nu am făcut niciunul din lucrurile astea, înseamnă că nu am făcut nimic interesant şi răspundem "păi... mai nimic".
De ce nu ne mai entuziasmăm la o plimbare în parc? De ce nu considerăm sportul de dimineaţă o plăcere? De ce nu ne bucurăm să vorbim cu o prietenă la telefon? Şi de când timpul petrecut cu familia, chiar dacă nu e neapărat neplăcut, a devenit o datorie şi nu o formă de distracţie? Dacă în trend este fie să o idolatrizăm fie să o urâm pe Lady Gaga, de ce ne e ruşine să spunem că am scos de sub praf din sertar primul album al Backstreet Boys sau ca ni s-a făcut dor să ascultăm Eminem?
Am coborât ştacheta în ceea ce priveşte idealurile noastre. Admiraţia noastră nu îi este atribuită unui preot care oferă sprijin sufletesc unor mase de oameni neajutoraţi. Nu, dacă doctrina modernă spune că Dumnezeu nu are nume şi nici religie, atunci blamăm Biserica pentru că este "fake". Dar Biserica încă oferă atâtor persoane un fundament în viaţă şi o bază teoretică, în timp ce baza noastră teoretică este fluctuantă şi instabilă. Şi atunci... cine este de fapt "fake"? Nu oferim admiraţie nici doctorului chirurg care a prelungit viaţa bunicilor noştri bolnavi de cancer şi a atâtor alţi bunici, părinţi, prieteni... Cu atât mai puţin preţuim şi respectăm profesorul care a fondat disciplinele în care ne dăm atât de "connaisseurs". Nu ne pierdem vremea sensibilizându-ne inutil, în schimb am visa să putem să-i scriem pe blog lui Tudor Chirilă, susţinem tare şi răspicat cât ne place Mihaela Rădulescu şi considerăm artistic decorul din Gaia. Vânăm toată recunoaşterea asta socială şi aşteptăm să fim confirmaţi pe o scenă unde defilează numai... etichete. Îmi pare rău că am ajuns să o citez pe Andreea Bălan spunând că "ne hrănim cu aparenţe". Iar acum, jumătate din cei care tocmai au citit asta se vor preface că nu ştiu despre ce cântec este vorba. Pentru că eticheta nu le permite să ştie.
Acesta nu este un articol despre ce e demn să fie valorizat şi ce nu. Am adus în discuţie comparaţia cu valorile autentice doar pentru contrast. Păcatul este că criteriul nostru de valorificare a coborât atât de mult şi s-a distanţat, în acelaşi timp, la fel de mult de noi şi de adevăratele noastre credinţe individuale, diferite, autentice încât a căpătat universalitate şi se identifică cu cel al altor mii de persoane care poartă aceeaşi etichetă. Păcatul este că din ce în ce mai puţină lume se mulţumeşte să fie fericită cu lucrurile simple, adevărate, fără strop de "glam" pe care le are în viaţa de zi cu zi. O familie fericită, o prietenă adevărată, un băiat care îţi dă fluturi în stomac, un serial preferat, o prăjitură bună, o zi în care să nu faci nimic, o zi în care să redecorezi casa, o discuţie cu o persoană interesantă. Nimic ieşit din comun, nimic care să se înscrie pe lista evenimentelor urbane sau fashion din săptămâna respectivă.
Mă întreb cât de mulţi oameni vor ajunge să fie fericiţi cu propria lor viaţă... neetichetată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu